În Duminica Tomei, prin Sf. Ap. Toma se exprimă nevoia rațională de a dovedi faptul credinței : *Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă NU VOI VEDEA, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă NU VOI PUNE degetul meu în semnul cuielor, şi dacă NU VOI PUNE mâna mea în coasta Lui, NU VOI CREDE. * (Ioan 20,25)
Mai întâi această tendință de a aduce în palpabil ceea ce ține de obiectul credinței (de natură spirituală) nu este singulară:
o manifestă cei ce L-au răstignit: *Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El.* (Matei 27,42)
îi dă glas și cei ce Îl ascultă: *Atunci I-au răspuns unii dintre cărturari şi farisei, zicând: Învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn.Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul. *(Matei 12,38-39)
În al doilea rând, nevoia de raționalitate sfârșește prin a fi copleșită de manifestarea majestății lui Dumnezeu: *A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!* (Ioan 20,28)
Un al treilea aspect important, se referă la noi, ucenicii Apostolilor: *Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! * (Ioan 20,29)
Credința liniștită,ușoară, curată este cea care nu are nevoie de încredințare sau mărturii. Adevărul pe care îl deține este firesc și îndestulător. De aceea credința îl face pe om FERICIT. (A se vedea și fericirea 6:*Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.* Matei 5,8 )
Altfel este o continuă neliniște. Rațiunea poate susține la orice contrariul (iudeii nu ar fi crezut chiar dacă L-ar fi văzut coborât de pe Cruce, așa cum nu au crezut semnului lui Iona. care este Învierea, ci au căutat - unii încă mai caută- tot felul de explicații). Credința care se întemeiază , crește și se propagă prin dovezi nu este durabilă și de multe ori devine labilă (*Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Marcu 9,23-24 ). De aceea Domnul Hristos fericește pe cei ce au credință, fără nevoia dovezilor.
În sfârșit a fost numit Toma Necredinciosul, dar pe nedrept. Și ceilalți au fost îndoielnici, după ce au văzut pe Domnul arestat și osândit, răstignit și îngropat: * Şi ei, auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut... Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut.La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat.* (Marcu 16,11-14).
Să nu uităm că Toma este cel care susține cu curaj, la învierea lui Lazăr, mărturisirea lui Hristos chiar cu prețul vieții: *Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?.. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El.* (Ioan 11,8 și 16).
Apostolul Toma nu are nevoie de încredințare pentru a crede precum omul științific contemporan nouă. Privat de bucuria Învierii, vrea să o guste pe deplin, precum ceilalți apostoli.
Degetul lui Toma pe rănile lui Hristos nu este îndoială, cât nevoia de comuniune. A pune mâna în coasta însulițată a Domnului este aspirația fiecărui creștin autentic: DORUL ȘI DRAGUL DE ÎMPĂRTĂȘANIE.
